1. Sinteza avizului
1.1 Bogăţia numeroaselor oferte din domeniul serviciilor financiare este comparabilă cu bogăţia
naturii. În prezent, cetăţenii conştientizează nevoia de protecţie a biodiversităţii naturale. Protecţia biodiversităţii serviciilor financiare face parte, de asemenea, din patrimoniul cultural şi social al Europei, care nu trebuie irosit, ci păstrat, dacă se ţine cont de imensa valoare socială pe care acesta o reprezintă. Dimensiunea etică şi socială a sistemului financiar european trebuie consolidată şi păstrată.
1.2 La articolul 2 alineatul (3), Tratatul de la Lisabona prevede că: (Uniunea) „acţionează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creştere economică echilibrată şi pe stabilitatea preţurilor, pe o economie socială de piaţă cu grad ridicat de competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forţei de muncă şi spre progres social, precum şi pe un nivel înalt de protecţie şi de îmbunătăţire a calităţii mediului”. Uniunea respectă bogăţia diversităţii sale culturale şi lingvistice şi veghează la protejarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural european.
1.3 Va trebui ca instituţiile europene şi statele membre să acţioneze pentru a favoriza şi pentru a susţine nu numai capacitatea competitivă a pieţei financiare, ci şi dimensiunea sa etică şi socială. „Economia socială de piaţă înseamnă şi economie de piaţă justă din punct de vedere social”[1] şi, apoi, „Economia socială de piaţă permite ca economia să-şi atingă scopul fundamental, cel al prosperităţii şi bunăstării întregului popor, ferindu-l de sărăcie.”[2]
1.4 Atunci când a lansat propunerea de constituire a unui comitet european la nivel înalt, drept răspuns la criza de pe pieţele financiare, pentru definirea unor reguli noi şi pentru combaterea „finanţelor iraţionale de care nu trebuie să ne lăsăm conduşi”, Jacques Delors a declarat despre criza actuală că „întruchipează falimentul pieţelor puţin sau prost reglementate şi este încă o dovadă a faptului că acestea nu sunt capabile de autoreglementare”.
1.5 Recenta criză demonstrează că pluralismul şi biodiversitatea sistemului financiar nu sunt numai o avere culturală şi istorică a Europei, fiind absolut necesare pentru ca iniţiativele cu conotaţii etico-sociale să existe, ci şi factori importanţi ai creşterii gradului de competitivitate şi ai diminuării riscului de apariţie a unei crize structurale a sistemelor financiare.
1.6 Când sunt depăşite anumite limite, fără posibilitatea satisfacerii altor nevoi, creşterea economică nu îi face pe oameni mai fericiţi. Rolul dominant pe care finanţele îl deţin în economia reală – afectată, şi din cauza speculaţiilor financiare, de variaţii de preţ ale bunurilor de strictă necesitate, ale celor alimentare şi ale surselor de energie, de exemplu – trebuie să fie redimensionat şi menţinut în limitele unor comportamente mai raţionale, durabile din punct de vedere social şi acceptabile din punct de vedere etic.
1.7 Rolul finanţelor etice şi utile în plan social trebuie, aşadar, pus în valoare. Cu siguranţă, dimensiunea etică nu aparţine numai anumitor categorii de întreprinderi.
1.8 În multe sectoare ale pieţei nu se acordă prea mare atenţie dimensiunii sociale. Nici aceasta nu aparţine în exclusivitate patrimoniului anumitor întreprinderi, dar maximizarea profitului se împacă din ce în ce mai greu cu responsabilitatea socială. Într-adevăr, responsabilitatea socială a întreprinderilor (RSI) aşază mai presus de orice creşterea constantă, compatibilă, în deplinul respect al demnităţii umane şi al mediului. Sistemul de acordare a primelor doar în funcţie de cantitatea de produse vândute, mai degrabă decât de calitatea prestaţiei care, în timp, consolidează rezultatele, stârneşte multă nemulţumire în rândurile clienţilor (la care ajung deseori produse necorespunzătoare) şi ale lucrătorilor afectaţi de „disconfort financiar”, adică de un anume stres cauzat de necontenitele presiuni comerciale.
1.9 Pe ansamblu, sistemul financiar european, cu bogăţia biodiversităţii sale, pare în măsură să se confrunte cu alte sisteme internaţionale şi, deseori, să iasă învingător, în privinţa băncilor şi asigurărilor, în timp ce, în privinţa capitalului privat (private equity) şi a fondurilor de investiţii speculative (hedge fund), nu sunt mari diferenţe între noi şi restul lumii.
1.10 Capitalismul-cazinou, turbo-capitalismul, „rechinii finanţelor” au luat în vizor întreprinderi industriale şi financiare importante care, vândute rapid pe bucăţi, au sfârşit ca umbra a ceea ce au fost odată, antrenând în această operaţiune de „distrugere” a valorii lor intrinseci mii de lucrători şi de familii şi lăsând în urmă doar ruine.
1.11 Prin acest aviz, CESE afirmă, o dată mai mult, necesitatea repunerii economiei în slujba omului, potrivit spuselor unui mare economist[3]: „Cel mai mare pericol îl reprezintă subordonarea gândirii la necesităţile sistemului industrial modern. Acestea constau în faptul că tehnologia merge tot mai bine, că, de asemenea, creşterea economică este apreciabilă, că întreprinderile trebuie să se extindă continuu, că primul izvor al fericirii este consumul de bunuri, că lenea este perversă, că nimic nu trebuie să interfereze cu prioritatea pe care o acordăm tehnicii, creşterii economice şi consumului”.
2. INTRODUCERE
2.1 Etica şi dimensiunea socială
2.1.1 Gândirea greacă, din care ne inspirăm pentru a defini, înainte de toate, conceptele „etic” şi „social”, reprezintă temeiul solid al culturii occidentale.
2.1.2 După Aristotel, obiectul de studiu al eticii este binele omului, înţeles nu în sens abstract, ci ca un maximum al bunurilor care se pot dobândi şi realiza prin acţiune. Bunul cel mai de preţ la care aspiră orice fiinţă omenească este fericirea. Fiecare om înţelege fericirea în felul său, propriu: aceasta poate consta în plăcere şi în bucurie, sau în bogăţie; Aristotel este de părere că fericirea deplină constă în acţiunea nobilă.
2.1.3 Fericirea este lucrul cel mai bun, mai frumos şi mai plăcut laolaltă, acestea fiind calităţi care nu trebuie separate, după cum aflăm din inscripţia de la Delos:
a. „Cel mai frumos lucru este dreptatea absolută;
b. cel mai bun lucru este sănătatea;
c. dar lucrul cel mai plăcut prin natura lui este să obţii ceea ce doreşti”.
d. De fapt, toate aceste calităţi ţin de cele mai bune acţiuni: şi pe acestea, sau pe una dintre ele, cea mai bună dintre toate, o numim fericire”. (Aristotel, „Etica Nicomahică”, Cartea I)
2.1.4 Întrucât, în funcţie de propriile înclinaţii, dorinţe, gusturi şi nevoi, orice fiinţă omenească se află în căutarea fericirii pentru a-şi atinge ţelurile prioritare în dimensiunea sa individuală, atunci când vorbim de dimensiune „socială”, adică de relaţia şi în relaţia cu alte fiinţe umane, de bună seamă că nu se poate vorbi de o însumare a dorinţelor, ci de o sinteză a acestora.
2.1.5 Filozofia ne ajută să înţelegem că există, pe lângă o realitate absolută a eticii, şi realităţi relative, care satisfac acele grupuri sociale, fie ele mici sau mari, ce împărtăşesc aceeaşi viziune a fericirii şi care fac corp comun întru dobândirea ei.
2.1.6 Etica şi multitudinea de valori coexistă şi reprezintă bogăţia drumului străbătut de omenire, sub diversele sale forme de exprimare, inclusiv cea denumită recent „economie a fericirii” care, pe baze empirice, studiază în mod sistematic natura fericirii şi posibilele căi de urmat pentru a o dobândi.
2.1.7 Este lucru dovedit că, fără o creştere simultană a altor factori de satisfacţie, creşterea economică nu sporeşte fericirea oamenilor, ci dimpotrivă: „Dincolo de o anumită limită, creşterea economică nu mai aduce cu sine fericirea. Creşterea necontenită a consumului presupune un efort necontenit, necesar pentru finanţarea acestuia şi timp dedicat activităţii profesionale. În detrimentul relaţiilor interumane. Exact acele relaţii care constituie izvorul principal al fericirii.”[4]
2.1.8 Diferite sondaje ale Eurostat au scos în evidenţă faptul că, într-adevăr, în Europa, pe parcursul ultimilor douăzeci şi cinci de ani, în timp ce venitul pe cap de locuitor a crescut continuu, fericirea a rămas în esenţă neschimbată. Şi în Statele Unite se obţin rezultate foarte asemănătoare.
2.1.9 „Paradoxul fericirii” se dovedeşte a fi extrem de interesant pentru teoria economică, deoarece respinge, se pare, unele dintre cele mai solid argumentate premise şi concluzii ale teoriei economice tradiţionale (printre care „mai bine mai mult decât mai puţin”, care ocupă un loc central în teoria utilităţii scontate). Se înmulţesc teoriile care explică în prezent acest paradox: unele dintre acestea apelează la conceptul de concurenţă poziţională, altele se întemeiază pe aspiraţii, altele pe adaptarea hedonistă. Relaţia dintre fericire şi bunuri relaţionale, dintre bunăstare şi viaţă civilă este încă des neglijată, chiar şi în contextul unor astfel de analize.
2.1.10 Pornind de la aceste premise, prezentul aviz va încerca să analizeze diferitele experienţe şi iniţiative care au fost adoptate în sectorul financiar european şi să identifice toate strategiile menite să evite piedicile pe care oamenii politici ar putea să le pună în calea unor astfel de iniţiative, neglijând toate aspectele fără dimensiune economică şi, mai mult d
ecât atât, lansând acţiuni cu impact negativ şi contraproductive.
2.1.11 În procesul de examinare a diferitelor tipuri de oferte, se va încerca punerea în valoare a tuturor experienţelor, în special a necesităţii de protecţie a „biodiversităţii” sistemului financiar european şi, în special, a acelor întreprinderi care se caracterizează, într-o mai mare măsură, printr-o opţiune clară în favoarea activităţilor şi produselor cu un puternic conţinut social şi/sau etic.
2.2 Criza financiară 2007-2008: …şi apoi?
2.2.1 Scenariul turbulenţelor care, din februarie 2007, afectează în continuare pieţele financiare, antrenând instituţii financiare şi bancare de prim-plan, se regăseşte în actualitatea dezbaterii politice internaţionale.
2.2.2 Consecinţele crizei instituţiilor de credit americane s-au manifestat pe scară largă şi au fost amplificate de faptul că multe datorii considerate „subprime”, presupunând, aşadar, un mare risc de a nu fi recuperate, au fost incluse în „pachete” mai mari de datorii, fără a se ţine câtuşi de puţin seama de transparenţa cu privire la amploarea problemei, motiv pentru care agenţii deţin obligaţiuni nesigure şi devalorizate.
2.2.3 Această nesiguranţă a antrenat pierderea încrederii în sistemul financiar, ceea ce a influenţat negativ activităţile de afaceri bazate pe fluxul constant de credit ieftin.
2.2.4 Fondurile speculative (hedge funds) în primul rând, inclusiv cele gestionate de marile bănci de afaceri, au căzut victime crizelor financiare. Multe bănci europene au sfârşit prin a regăsi în propriul portofoliu o mare parte din datoriile subprime americane. Unele bănci din Germania, a căror prudenţă este bine-cunoscută, au fost serios afectate, iar maladia s-a propagat, afectând şi instituţii financiare imune, care s-au confruntat cu creşterea exagerată a costului banilor. Acesta a fost motivul pentru care Northern Rock aproape că a dat faliment.
2.2.5 Cazul Société générale (SOCGEN) este legat în parte de criza financiară care s-a declanşat vara trecută, în parte de o anume propensiune spre încurajarea unui management de risc asociat unui profit potenţial foarte ridicat, dar şi, în cazul investiţiilor imprudente, unor pierderi de proporţii astronomice. Se poate vorbi aici despre „finanţe-cazinou”, căci, din păcate, nu banca falimentară, ci depunătorii sunt, într-un fel sau altul, constrânşi să plătească daunele fără a purta vreo vină, ca şi angajaţii (au fost peste 100 000 de concedieri până în prezent în sectorul financiar şi vin altele la rând[5]), şi cetăţenii, care văd că siguranţa lor financiară este periclitată şi se întreabă dacă sistemul financiar mai este încă demn de încredere. Pierderile înregistrate până în prezent se ridică la 230 de miliarde de dolari şi, potrivit unor păreri avizate, ar trebui să ajungă la 1 000 de miliarde de dolari[6].
2.2.6 Sistemul financiar european a fost, cu siguranţă, mai degrabă victimă decât vinovat, cu excepţia unor cazuri izolate şi strict delimitate. Este însă la fel de adevărat că supremaţia, din ce în ce mai evidentă, a finanţelor asupra economiei, căutarea unor mijloace din ce în ce mai sofisticate de a crea mai multe ocazii de obţinere a profitului, rolul tot mai agresiv al fondurilor speculative, intrarea în arenă a fondurilor suverane ale căror resurse sunt nelimitate, au contribuit la marginalizarea economiei reale, au scos în evidenţă carenţele sistemelor naţionale de control, ineficienţa modelelor de cooperare dintre diverse autorităţi şi rolul agenţiilor de rating, care stârneşte îngrijorare, incluzându-le aici şi pe cele care se ocupă de aşa-numitul rating etic (care au evaluat pozitiv întreprinderi ca Parmalat).
2.2.7 Criza aceasta a avut repercusiuni asupra tuturor actorilor de pe piaţă, independent de profilul lor speculativ: ridicat, scăzut sau inexistent. Integrarea pieţelor a ajuns la punctul în care nimeni nu se poate declara imun la repercusiuni negative. Problema este că doar consecinţele dezastrului se distribuie uniform, profiturile rămânând, fără discuţie, în mâinile speculanţilor.
2.2.8 Aceste consideraţii servesc unei precizări necesare: trebuie evitată crearea de condiţii care stimulează iniţiative cu dimensiune exclusiv economică, în detrimentul celor care răspund unor exigenţe etice (printre care, trebuie menţionat, se numără şi cele economice). De aici decurge o altă precizare importantă: nu se poate vorbi de proprietate exclusivă sau de un drept la prioritate pe teme „etice şi sociale”. Cu alte cuvinte, pot tinde către ţeluri etice şi organizaţiile al căror specific nu este neapărat acesta.
3. SISTEMUL FINANCIAR EUROPEAN
3.1 Băncile
3.1.1 Între intermediarii financiari, băncile sunt punctul nodal. Deţin în mare măsură controlul asupra economiei reale în unele ţări şi exercită o putere nu doar economică, influenţând dezvoltarea unor teritorii şi întreprinderi şi sporindu-şi posibilităţile de a face profit.
3.1.2 Deşi operează toate în cadrul pieţei, oferind în esenţă aceleaşi servicii, de la cele standard la cele mai specializate, instituţiile bancare au origini diferite iar această amprentă matricială s-a păstrat ca atare de-a lungul timpului, perpetuând diversitatea.
3.1.3 Pe lângă băncile comerciale şi băncile de investiţii, care ocupă o poziţie dominantă pe piaţă, există case de economii, instituţii publice înfiinţate pentru sprijinirea comunităţilor din oraşe, care, în special pentru cei mai săraci membri ai acestora, reprezintă colacul de salvare oferit în momente de cumpănă. Denumirea lor provine de la primele case de economii înfiinţate în Imperiul German la începutul secolului al XIX-lea, multe dintre ele existând deja în secolul al XV-lea şi purtând numele de „Munte de pietate”. În unele regiuni de periferie şi în zonele rurale a luat naştere mişcarea caselor rurale şi meşteşugăreşti, de la o idee menită să combată fenomenul de camătă, a lui Friedrich Wilhelm Raiffeisen, cel care a întemeiat prima cooperativă de credit, în 1864. Franz Hermann Schulze-Delitzsch, care a fondat prima Vorschussverein (bancă populară) în 1850, a fost iniţiatorul băncilor populare, şi acestea tot de sorginte cooperatistă.
3.1.4 Acest memento istoric arată că societatea civilă a atribuit dintotdeauna băncilor, în sistemul economic, un rol diferit, măcar în parte, de cel al altor întreprinderi. A existat dintotdeauna părerea că băncile îşi propun, pe lângă obţinerea profitului, şi finalităţi etico-sociale.
3.1.5 O temă importantă pe care sectorul financiar trebuie să o aibă în vedere este accesul cât mai larg cu putinţă la serviciile financiare. În vreme ce în ţările în curs de dezvoltare doar 20% din populaţie are acces la credit, în Europa se înregistrează un încurajator 90%. Totuşi, nu este suficient, deoarece restul de 10 % excluşi pot fi supuşi unei discriminări deosebit de grave.
3.2 Societăţile de asigurări
3.2.1 Dacă primele bănci moderne, în formă incipientă, iau naştere la începutul secolului al XV-lea în Italia (Banco di san Giorgio, 1406), unele dintre acestea funcţionând şi astăzi, precum Monte dei Paschi din Siena (înfiinţată în 1472), drumul către originile societăţilor de asigurare este mult mai lung. Primele forme de asigurare au apărut în China şi Babilon şi datează din epoca situată între mileniile 3 şi 2 î.Hr., pe când grecii şi romanii au introdus pentru prima dată conceptele de asigurare de viaţă şi de asigurare de sănătate, prin „societăţi de binefacere” care plăteau îngrijiri medicale, alocaţii pentru sprijinirea familiei şi chiar cheltuieli de înmormântare. În Evul Mediu, ghildele îşi propuneau acelaşi obiectiv şi tot în secolul al XIV-lea, la Genova, a fost inventat contractul de asigurare separat de cel de investiţii. De pe urma acestuia a făcut avere Edward LLoyd care, în 1688, deschisese la Londra, în Tower Street, o cafenea frecventată de armatori, comercianţi şi căpitani: loc de întâlnire ideal pentru cei care voiau să asigure vasele şi încărcătura şi pentru cei care voiau să participe, din punct de vedere financiar, la aventură. În aceeaşi perioadă, după incendiul devastator de la Londra, din 1666, care a mistuit 13 200 de case, a luat fiinţă prima societate de asigurare împotriva incendiilor, „the Fire Office”, înfiinţată de Nicholas Barbon.
3.2.2 În urma experienţei firmei LLoyd’s (care, din punct de vedere tehnic, nu este o companie de asigurări), modelul asigurator se răspândeşte în toată Europa şi intră în acţiune companiile. În cadrul sectorului asigurărilor operează societăţile mutuale de asigurări aflate în proprietatea celor care deţin poliţe, adică a propriilor clienţi, nu a acţionarilor. De câţiva ani au intrat în acţiune şi asigurările cooperatiste, înfiinţate pentru a servi sectorului cooperatist şi care s-au impus în unele ţări mulţumită capacităţii de a oferi produse de calitate întregii pieţe. După modelul băncilor cooperatiste, asigurările mutuale sunt strâns legate de sistemele economice locale şi contribuie substanţial la dezvoltarea acestora, inclusiv prin re-investirea unei părţi importante din valoarea lor adăugată.
3.3 Bănci şi asigurări etice
3.3.1 În urmă cu câţiva ani şi-au început activitatea băncile şi societăţile de asigurări etice, care îşi propun să întreţină relaţii de afaceri şi să sprijine financiar doar întreprinderile care corespund unor exigenţe riguroase, împărtăşind sistemul de valori al comunităţii care a înfiinţat respectivele bănci şi societăţi de asigurare. Exigenţe privind durabilitatea mediului, refuzul oricărui compromis faţă de comerţul cu armament, angajarea permanentă în lupta împotriva oricăror forme de discriminare, sunt doar câteva exemple de valori care alcătuiesc paradigma la care se raportează această lume.
3.3.2 În domeniul financiar există două mari tipuri de iniţiative etice:
3.3.3 Finanţele „etice” şi microfinanţele.
3.3.3.1 Este vorba despre servicii pe care unele bănci specializate le furnizează diferitelor categorii de populaţie săracă şi pentru sume minime, servicii care nu ar intra în discuţie în sistemul bancar tradiţional. Microfinanţele au ca elemente componente microcreditele şi microeconomiile.
3.3.3.2 „Finanţele etice” sunt activităţi financiare care încurajează iniţiativele de promovare a dimensiunilor umană, socială şi de mediu, în lumina valorizării etice şi economice a impactului lor asupra mediului şi societăţii, activităţi al căror obiectiv principal este acela de a sprijini financiar acţiunile propuse sau, prin instrumentul microcreditului, persoanele înseşi.
3.3.3.3 Microfinanţele sunt cunoscute mai ales datorită prezenţei lor în lumea a treia. Nu trebuie uitat însă că şi în ţările occidentale există o importantă tradiţie a microeconomiilor (în timp ce microcreditul a avut o arie mai limitată de răspândire, a îmbrăcat, de exemplu, pentru o vreme, forma Muntelui de pietate): depozitele la termen, multianuale, la preţ redus sunt un exemplu de microeconomii.
3.3.3.4 Finanţarea etică este întemeiată pe principiile următoare:
a. nediscriminarea beneficiarilor investiţiilor pe criterii de sex, etnie sau religie, nici în funcţie de avere, creditarea, sub toate formele sale, fiind considerată unul dintre drepturile omului;
b. accesul celor mai dezavantajaţi, pe baza unor forme de garanţie personală, a categoriei sau a comunităţii, considerate valabile, pe picior de egalitate cu garanţiile de tip patrimonial;
c. eficienţa, criteriu potrivit căruia finanţele etice nu se prezintă ca binefacere, ci ca activităţi vitale din punct de vedere economic şi utile din punct de vedere social;
d. participarea depunătorilor la opţiunile instituţiei care colectează economiile, fie prin indicarea destinaţiei preferate a fondurilor, fie prin intermediul unor mecanisme democratice de luare a deciziilor;
e. transparenţă absolută şi accesul tuturor la informaţii, principiu în virtutea căruia este necesar ca economiile să fie nominale iar clientul să aibă dreptul de a cunoaşte modul de funcţionare a instituţiei financiare şi deciziile referitoare la utilizarea fondurilor şi investiţiilor;
f. refuzul bogăţiei dobândite exclusiv pe seama posesiei şi schimbului de bani, principiu în virtutea căruia rata dobânzii va fi menţinută la nivelul cel mai echitabil cu putinţă, conform unor criterii nu doar economice, ci şi sociale şi etice;
g. absenţa relaţiilor financiare cu actori şi activităţi economice care împiedică dezvoltarea fiinţei umane şi contribuie la violarea drepturilor fundamentale ale omului, precum producţia şi comerţul cu armament, activităţile de producţie care afectează în mod grav sănătatea şi mediul, cele care presupun exploatarea minorilor sau reprimarea libertăţilor civile.
3.3.3.5 Prin „asigurare etică” se înţelege o activitate asiguratorie care se desfăşoară în virtutea principiilor următoare:
a. reciprocitate, înţeleasă ca o recuperare a sensului originar al asigurării, instrument al solidarităţii dintre cel care nu a avut de suferit şi cel care, confruntându-se cu pierderi, are nevoie de compensaţii;
b. asigurabilitate, înţeleasă ca garantare a unei protecţii asiguratorii de care poate beneficia oricine, în scopul prevenirii unor eventuale întâmplări nefericite, fără discriminare de vârstă, eventuale dizabilităţi sau alte inconveniente de ordin social;
c. transparenţă, în sensul clarităţii contractelor şi al posibilităţii de a controla criteriile de constituire a primei;
d. crearea de avantaje pe plan local;
e. situarea subiecţilor contractanţi pe acelaşi plan din punct de vedere al demnităţii umane.
3.3.4 Investiţia etică
3.3.4.1 Investiţia etică îşi propune finanţarea de iniţiative din domeniul mediului, al dezvoltării durabile, serviciilor sociale, culturii şi cooperării internaţionale.
4. RESPONSABILITATEA SOCIALĂ A ÎNTREPRINDERILOR
4.1 Direcţia Întreprinderi şi Direcţia Probleme Sociale ale Comisiei cooperează cu asociaţiile de întreprinzători pe anumite arii tematice. Una dintre acestea este o informare corectă a depunătorilor, care să-i ajute să înţeleagă mai bine mecanismele pieţelor financiare şi ale produselor disponibile. Iniţiativele de educaţie financiară reprezintă un mijloc eficient şi responsabil din punct de vedere social, prin care depunătorii pot evita investiţiile în produse care nu corespund propriilor aşteptări şi profiluri de risc.
4.2 Participarea părţilor interesate la iniţiativele RSI se limitează încă la foarte puţine întreprinderi şi, într-o oarecare măsură, la activităţi care se adresează tuturor factorilor implicaţi. Mai rămâne încă un drum lung de străbătut, dar sectoare întregi, precum băncile populare şi cooperativele de credit, casele de economii, asigurările cooperatiste şi cele mutuale, tind către mai mult şi mai bine.
4.3 Printre problemele ivite se numără şi cea a stimulentelor, sub diferite forme, acordate membrilor conducerii şi directorilor băncilor de investiţii. Acestea ar trebui revizuite şi aduse la un nivel care să corespundă profiturilor şi rezultatelor societăţilor respective: în prezent, lucrătorii şi consumatorii sunt puşi în dificultate şi din cauza câştigurilor exagerate ale celor care ocupă funcţii de conducere importante, acestea menţinându-se la valori foarte ridicate, indiferent dacă rezultatele sunt bune sau mai puţin bune.
4.4 Noile modele de gestionare a societăţilor financiare, orientate spre maximizarea profitului pe termen foarte scurt şi din cauza evaluărilor de performanţă trimestriale, determină uneori comportamente iresponsabile, cum s-a întâmplat, de altfel, în cazurile recente de scandaluri financiare din unele ţări ale Uniunii. Responsabilitatea socială, dimpotrivă, urmăreşte posibilitatea realizării unor profituri stabile şi durabile în timp, prin valorificarea capitalului material şi nematerial al întreprinderii, format, în cazul întreprinderilor financiare, din lucrători şi din relaţii de încredere cu clienţii.
5. BĂNCILE LOCALE ŞI DEZVOLTAREA ECONOMIILOR LOCALE ŞI A IMM-URILOR
5.1 Pe aceeaşi piaţă intră în competiţie diverse tipuri de bănci. O piaţă care capătă caracter transfrontalier tot mai pronunţat atât datorită concentrărilor şi achiziţiilor din ce în ce mai frecvente, cât şi dezvoltării canalelor directe de vânzare, prin reţele telefonice sau de telematică. Oferta şi calitatea serviciilor furnizate de o bancă multinaţională de mari dimensiuni sunt analoge celor venind din partea unei mici bănci cooperatiste. Eficienţa economică este pentru amândouă o obligaţie. Societăţile pe acţiuni, băncile private, sunt orientate mai ales către obţinerea de profit pentru acţionari, pe când celelalte societăţi vizează mai degrabă dezvoltarea economică şi socială a teritoriilor de referinţă, cu o atenţie specială acordată problemelor de acces la credit, clientelei mai puţin „înstărite”, dezvoltării IMM-urilor, promovării categoriilor sociale dezavantajate şi a teritoriilor periferice şi ultraperiferice.
5.2 În teritoriile în care s-a dezvoltat un sistem bancar local se constată că rata de creştere a economiilor locale a atins un nivel cu mult superior. Mai mult, trebuie subliniat că, în multe ţări, băncile locale se prezintă îndeosebi sub formă de societăţi cooperatiste care reinvestesc în teritoriu o mare parte din profiturile lor.
5.3 „Sistemul bancar are o dublă responsabilitate: la nivelul întreprinderilor, de a îmbunătăţi eficienţa gestionării întreprinderilor de creditare, măsurată nu doar în termeni de rentabilitate, ci şi de capacitate de inovare, de calitate a capitalului uman angajat; la nivel teritorial, responsabilitatea aportului la dezvoltarea locală, care trebuie măsurată nu doar în termeni de volum al creditului alocat, ci şi prin capacitatea de a investi în selectarea proiectelor şi în evaluarea potenţialului întreprinzătorilor şi al întreprinderilor, elemente definitorii ale «eficienţei teritoriale». Eficienţa gestionării va fi pusă în slujba eficienţei teritoriale: care este utilitatea băncilor locale, dacă nu aceea de a contribui la dezvoltarea locală? În cazul celor mai responsabile şi mai active bănci locale, al «micilor giganţi», se poate constata existenţa unor competenţe în domeniul bancar, rezultat al acumulării de cunoştinţe şi de competenţe teritoriale care nu trebuie irosite”. Alessandrini, P. (2003), Le banche tra efficienza gestionale ed efficienza territoriale: alcune riflessioni (Băncile, între eficienţa gestionării şi eficienţă teritorială: câteva observaţii) – în AA.VV. Modelli organizzativi nel sistema bancario (Modele de organizare în sistemul bancar). Cazul băncilor populare, Asociaţia naţională a băncilor populare, Quaderni, Edicredit.
6. ROLUL RESPONSABILILOR POLITICI
6.1 Comitetul porneşte de la premisa că, în acest context, o abordare dirijistă trebuie socotită greşită, căci se ştie din experienţă că este bine ca iniţiativele cu puternic caracter social şi etic să pornească de jos, în mod spontan. Orice intervenţie „activă” riscă să frustreze şi să deturneze spontaneitatea, care este principala garanţie a biodiversităţii în sistemul economic şi financiar. Însă Comitetul consideră, totodată, că responsabilii politici ar trebui să evite acţiunile care ar putea pune piedici iniţiativelor existente şi formării spontane a altora noi.
6.2 Comitetul şi-a pus întrebarea dacă iniţiativele cu conotaţii etico-sociale ale unor organizaţii destinate, prin natura lor, profitului trebuie să beneficieze de avantaje fiscale ori de reglementare. În această privinţă este bine să se ţină seama de două situaţii diferite.
6.2.1 O organizaţie cu scop lucrativ lansează o iniţiativă care nu are nimic în comun cu afacerile sale obişnuite (a se vedea, de exemplu, cazul operaţiunii "Point Passerelle", iniţiate de Crédit agricole). În acest caz, nu ar trebui să existe multe îndoieli cu privire la oportunitatea acordării unei compensaţii, care s-ar abate de la tratamentul standard.
6.2.2 O organizaţie cu scop lucrativ lansează iniţiative care nu diferă, în esenţă, de afacerile sale obişnuite. Într-o astfel de situaţie, oportunitatea prevederii unui sistem de compensaţii a stârnit controverse. Cei care susţin oportunitatea compensaţiei fiscale, financiare sau de reglementare consideră că implicaţiile pozitive ale iniţiativei justifică tratamentul preferenţial. Există însă, în temeiul a două consideraţii principale, şi păreri contrare: pot să dureze, în timp, doar iniţiativele luate în condiţii de echilibru economic autonom (în măsură să realizeze un profit corespunzător). În plus, o acţiune etică/socială autentică trebuie să fie dezinteresată, fără o motivaţie generată de avantaje de reglementare, financiare sau fiscale. Acţiunea etică/socială presupune, într-adevăr, o formă de „autorecompensă”: cel care şi-o asumă este mulţumit, pur şi simplu, de binele făcut.
6.2.3 Mai întâi, Comitetul consideră că nu trebuie uitat faptul că, în prezent, compensaţia pentru iniţiative etico-sociale este o practică recunoscută deja în toate sistemele. Exemplul cel mai clar şi general îl reprezintă principiul impozitării veniturilor. Normele fiscale permit deducerea cheltuielilor doar dacă sunt inerente obţinerii de venit. Principiul inerenţei, subiacent stabilirii venitului impozabil este (evident, în anumite limite şi condiţii) exclus atunci când cheltuielile reprezintă donaţii către instituţii de binefacere sau de utilitate socială. Într-adevăr, în acest caz este admisă deducerea din venitul impozabil, deşi cheltuielile nu sunt inerente obţinerii acestuia.
6.2.4 În al doilea rând, Comitetul consideră că nu poate fi uitat faptul că în niciun caz cadrul de reglementare nu este neutru faţă de comportamentele organizaţiilor şi indivizilor, dat fiind că este, de fapt, alcătuit ca un sistem complex de stimulente, deseori implicite, care contribuie la orientarea şi condiţionarea opţiunilor spre comportamente socotite recomandabile pentru bunăstarea individuală şi comună. Pe baza acestei observaţii, Comitetul consideră că, într-un sistem care încurajează deja anumite comportamente, ideea sistematizării şi generalizării principiului potrivit căruia, acolo unde există iniţiative etico-sociale, se recomandă acordarea unui sistem de compensaţii, corespunde unor criterii de echitate şi de raţionalitate ale rolului public în economie şi în societate.
6.2.5 Principiul propus de Comitet ar duce la acordarea compensaţiei în beneficiul iniţiativelor etico-sociale, iar nu direct instituţiilor care şi le-au asumat. Se poate întâmpla ca, pe această cale, instituţiile să-şi atragă, indirect, avantaje economice. Comitetul consideră că ideea în sine nu trebuie respinsă: într-adevăr, este de părere că, aşa cum nu pot fi impuse totdeauna şi conotaţii etico-sociale iniţiativelor economice, tot astfel etica nu poate fi separată de economie cu forţa, prin impunerea opiniei potrivit căreia etice cu adevărat sunt doar iniţiativele care nu le aduc celor ce şi le asumă niciun fel de beneficiu economic. Procedând astfel, iniţiativele etice ar fi identificate, în final, doar cu acţiunile de binefacere sau cu donaţiile.
7. COMPENSAŢIE FINANCIARĂ ŞI FISCALITATE
7.1 Comitetul apreciază în mod pozitiv iniţiativele luate în acest sens. O astfel de orientare se justifică şi din punct de vedere economic. Într-adevăr, din diferite motive legate de opţiuni politice, de obligaţii de bugete publice sau de orientări privind eficienţa economică, în ultimii 20 de ani s-a constatat o erodare a statului „social”. De aceea, pentru a se evita scăderea nivelului de bunăstare a populaţiei, nu trebuie lăsate pe seama creşterii economice toate exigenţele privind bunăstarea şi protecţia socială, ci trebuie să se facă loc iniţiativelor pornite de jos.
7.2 Un exemplu de reglementare care favorizează integrarea public-privat, pentru a asigura în continuare standarde ridicate ale statului social, este reprezentat de felul în care Olanda a structurat sectorul asigurărilor de sănătate şi de viaţă. Sistemul de asigurări este, pe de o parte, obligat să-i asigure pe toţi cetăţenii, pe de altă parte poate avea acces la un sistem de compensaţii publice atunci când se confruntă cu riscuri majore pe care, astfel, a trebuit să şi le asume.
7.3 Belgia oferă un exemplu interesant de compensaţie financiară menită să faciliteze accesul la servicii financiare de bază. În fapt, există un Fond interbancar care oferă compensaţii intermediarilor care facilitează accesul la servicii: în acest fel, intermediarii mai restrictivi sunt, de fapt, contributori neţi ai Fondului, iar cei mai deschişi sunt beneficiari neţi.
7.4 În ce priveşte facilităţile fiscale, în prezent s-a generalizat deja un sistem de avantaje acordate societăţilor cooperative care au obiective de natură mutuală.
7.5 Cazul ONLUS – Organizzazioni Non Lucrative di Utilità Sociale (organizaţii de utilitate socială fără scop lucrativ), din Italia, poate să servească drept exemplu de normă legislativă care atribuie un avantaj fiscal organizaţiilor cu scopuri sociale explicite.
7.6 La nivel mai general, Comitetul consideră că este nevoie de o abordare sistematică a modului şi măsurii în care se pot acorda beneficii fiscale iniţiativelor etico-sociale pe care le iau intermediarii cu scop lucrativ.
8. REGLEMENTARE
8.1 Normele impun costuri şi restricţii cu impact negativ asupra operativităţii instituţiilor şi intermediarilor. Criteriul de orientare a intervenţiilor din ultimii 20 de ani a fost cel al condiţiilor echitabile de concurenţă ("level playing field"). Prin aşezarea pe acelaşi plan a actorilor comparabili (de exemplu bănci, societăţi de asigurare etc.), normele au reprezentat un instrument de stimulare a creşterii concurenţei şi eficienţei economice. Dacă principiul acesta se aplică în mod prea rigid şi fără corecturile necesare, riscă să devină o piedică de netrecut în calea formării şi supravieţuirii iniţiativelor etice şi sociale. Acest pericol poate fi minimizat prin aplicarea sistematică şi punctuală a aşa-numitului „principiu al proporţionalităţii”, în virtutea căruia unui mic intermediar, cu activitate limitată, nu îi pot fi impuse obligaţii de natură reglementară identice cu cele impuse unei organizaţii multinaţionale complexe.
8.2 De fiecare dată când se poate demonstra că o anumită organizaţie renunţă măcar în parte, dar în mod structural şi pentru totdeauna, la criteriul de maximizare a profitului, pentru a promova iniţiative cu caracter etic şi social, trebuie să se aplice măsuri fiscale şi legislative măcar parţial diferite de cele general-valabile. În unele state membre, investitorii etici beneficiază deja de o derogare de la directiva bancară: trebuie luate măsuri pentru ca acest principiu să fie valabil în toate statele membre.
8.3 În repetate rânduri, pe parcursul acestui aviz, a fost scos în evidenţă rolul dovedit şi important al diverselor mişcări cooperatiste în promovarea iniţiativelor etico-sociale şi în încurajarea dezvoltării sistemelor locale. Cu toate că acesta este recunoscut de către Tratatul european, sunt şi state membre care nu îl recunosc şi nu îi acordă protecţie în mod explicit. Trebuie făcute eforturi în vederea obţinerii unei recunoaşteri mai sistematice şi extinse a acestui mod de administrare a societăţilor.
8.4 Prin garantarea faptului că statele membre nu vor adopta măsuri de denaturare a concurenţei, Comisia Europeană poate să încurajeze protecţia diversităţii ofertei de servicii financiare, bancare şi asiguratorii. Normele de acordare a ajutoarelor de stat ar trebui să ţină cont de aceste aspecte.
1.1 Bogăţia numeroaselor oferte din domeniul serviciilor financiare este comparabilă cu bogăţia
naturii. În prezent, cetăţenii conştientizează nevoia de protecţie a biodiversităţii naturale. Protecţia biodiversităţii serviciilor financiare face parte, de asemenea, din patrimoniul cultural şi social al Europei, care nu trebuie irosit, ci păstrat, dacă se ţine cont de imensa valoare socială pe care acesta o reprezintă. Dimensiunea etică şi socială a sistemului financiar european trebuie consolidată şi păstrată.1.2 La articolul 2 alineatul (3), Tratatul de la Lisabona prevede că: (Uniunea) „acţionează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creştere economică echilibrată şi pe stabilitatea preţurilor, pe o economie socială de piaţă cu grad ridicat de competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forţei de muncă şi spre progres social, precum şi pe un nivel înalt de protecţie şi de îmbunătăţire a calităţii mediului”. Uniunea respectă bogăţia diversităţii sale culturale şi lingvistice şi veghează la protejarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural european.
1.3 Va trebui ca instituţiile europene şi statele membre să acţioneze pentru a favoriza şi pentru a susţine nu numai capacitatea competitivă a pieţei financiare, ci şi dimensiunea sa etică şi socială. „Economia socială de piaţă înseamnă şi economie de piaţă justă din punct de vedere social”[1] şi, apoi, „Economia socială de piaţă permite ca economia să-şi atingă scopul fundamental, cel al prosperităţii şi bunăstării întregului popor, ferindu-l de sărăcie.”[2]
1.4 Atunci când a lansat propunerea de constituire a unui comitet european la nivel înalt, drept răspuns la criza de pe pieţele financiare, pentru definirea unor reguli noi şi pentru combaterea „finanţelor iraţionale de care nu trebuie să ne lăsăm conduşi”, Jacques Delors a declarat despre criza actuală că „întruchipează falimentul pieţelor puţin sau prost reglementate şi este încă o dovadă a faptului că acestea nu sunt capabile de autoreglementare”.
1.5 Recenta criză demonstrează că pluralismul şi biodiversitatea sistemului financiar nu sunt numai o avere culturală şi istorică a Europei, fiind absolut necesare pentru ca iniţiativele cu conotaţii etico-sociale să existe, ci şi factori importanţi ai creşterii gradului de competitivitate şi ai diminuării riscului de apariţie a unei crize structurale a sistemelor financiare.
1.6 Când sunt depăşite anumite limite, fără posibilitatea satisfacerii altor nevoi, creşterea economică nu îi face pe oameni mai fericiţi. Rolul dominant pe care finanţele îl deţin în economia reală – afectată, şi din cauza speculaţiilor financiare, de variaţii de preţ ale bunurilor de strictă necesitate, ale celor alimentare şi ale surselor de energie, de exemplu – trebuie să fie redimensionat şi menţinut în limitele unor comportamente mai raţionale, durabile din punct de vedere social şi acceptabile din punct de vedere etic.
1.7 Rolul finanţelor etice şi utile în plan social trebuie, aşadar, pus în valoare. Cu siguranţă, dimensiunea etică nu aparţine numai anumitor categorii de întreprinderi.
1.8 În multe sectoare ale pieţei nu se acordă prea mare atenţie dimensiunii sociale. Nici aceasta nu aparţine în exclusivitate patrimoniului anumitor întreprinderi, dar maximizarea profitului se împacă din ce în ce mai greu cu responsabilitatea socială. Într-adevăr, responsabilitatea socială a întreprinderilor (RSI) aşază mai presus de orice creşterea constantă, compatibilă, în deplinul respect al demnităţii umane şi al mediului. Sistemul de acordare a primelor doar în funcţie de cantitatea de produse vândute, mai degrabă decât de calitatea prestaţiei care, în timp, consolidează rezultatele, stârneşte multă nemulţumire în rândurile clienţilor (la care ajung deseori produse necorespunzătoare) şi ale lucrătorilor afectaţi de „disconfort financiar”, adică de un anume stres cauzat de necontenitele presiuni comerciale.
1.9 Pe ansamblu, sistemul financiar european, cu bogăţia biodiversităţii sale, pare în măsură să se confrunte cu alte sisteme internaţionale şi, deseori, să iasă învingător, în privinţa băncilor şi asigurărilor, în timp ce, în privinţa capitalului privat (private equity) şi a fondurilor de investiţii speculative (hedge fund), nu sunt mari diferenţe între noi şi restul lumii.
1.10 Capitalismul-cazinou, turbo-capitalismul, „rechinii finanţelor” au luat în vizor întreprinderi industriale şi financiare importante care, vândute rapid pe bucăţi, au sfârşit ca umbra a ceea ce au fost odată, antrenând în această operaţiune de „distrugere” a valorii lor intrinseci mii de lucrători şi de familii şi lăsând în urmă doar ruine.
1.11 Prin acest aviz, CESE afirmă, o dată mai mult, necesitatea repunerii economiei în slujba omului, potrivit spuselor unui mare economist[3]: „Cel mai mare pericol îl reprezintă subordonarea gândirii la necesităţile sistemului industrial modern. Acestea constau în faptul că tehnologia merge tot mai bine, că, de asemenea, creşterea economică este apreciabilă, că întreprinderile trebuie să se extindă continuu, că primul izvor al fericirii este consumul de bunuri, că lenea este perversă, că nimic nu trebuie să interfereze cu prioritatea pe care o acordăm tehnicii, creşterii economice şi consumului”.
2. INTRODUCERE
2.1 Etica şi dimensiunea socială
2.1.1 Gândirea greacă, din care ne inspirăm pentru a defini, înainte de toate, conceptele „etic” şi „social”, reprezintă temeiul solid al culturii occidentale.
2.1.2 După Aristotel, obiectul de studiu al eticii este binele omului, înţeles nu în sens abstract, ci ca un maximum al bunurilor care se pot dobândi şi realiza prin acţiune. Bunul cel mai de preţ la care aspiră orice fiinţă omenească este fericirea. Fiecare om înţelege fericirea în felul său, propriu: aceasta poate consta în plăcere şi în bucurie, sau în bogăţie; Aristotel este de părere că fericirea deplină constă în acţiunea nobilă.
2.1.3 Fericirea este lucrul cel mai bun, mai frumos şi mai plăcut laolaltă, acestea fiind calităţi care nu trebuie separate, după cum aflăm din inscripţia de la Delos:
a. „Cel mai frumos lucru este dreptatea absolută;
b. cel mai bun lucru este sănătatea;
c. dar lucrul cel mai plăcut prin natura lui este să obţii ceea ce doreşti”.
d. De fapt, toate aceste calităţi ţin de cele mai bune acţiuni: şi pe acestea, sau pe una dintre ele, cea mai bună dintre toate, o numim fericire”. (Aristotel, „Etica Nicomahică”, Cartea I)
2.1.4 Întrucât, în funcţie de propriile înclinaţii, dorinţe, gusturi şi nevoi, orice fiinţă omenească se află în căutarea fericirii pentru a-şi atinge ţelurile prioritare în dimensiunea sa individuală, atunci când vorbim de dimensiune „socială”, adică de relaţia şi în relaţia cu alte fiinţe umane, de bună seamă că nu se poate vorbi de o însumare a dorinţelor, ci de o sinteză a acestora.
2.1.5 Filozofia ne ajută să înţelegem că există, pe lângă o realitate absolută a eticii, şi realităţi relative, care satisfac acele grupuri sociale, fie ele mici sau mari, ce împărtăşesc aceeaşi viziune a fericirii şi care fac corp comun întru dobândirea ei.
2.1.6 Etica şi multitudinea de valori coexistă şi reprezintă bogăţia drumului străbătut de omenire, sub diversele sale forme de exprimare, inclusiv cea denumită recent „economie a fericirii” care, pe baze empirice, studiază în mod sistematic natura fericirii şi posibilele căi de urmat pentru a o dobândi.
2.1.7 Este lucru dovedit că, fără o creştere simultană a altor factori de satisfacţie, creşterea economică nu sporeşte fericirea oamenilor, ci dimpotrivă: „Dincolo de o anumită limită, creşterea economică nu mai aduce cu sine fericirea. Creşterea necontenită a consumului presupune un efort necontenit, necesar pentru finanţarea acestuia şi timp dedicat activităţii profesionale. În detrimentul relaţiilor interumane. Exact acele relaţii care constituie izvorul principal al fericirii.”[4]
2.1.8 Diferite sondaje ale Eurostat au scos în evidenţă faptul că, într-adevăr, în Europa, pe parcursul ultimilor douăzeci şi cinci de ani, în timp ce venitul pe cap de locuitor a crescut continuu, fericirea a rămas în esenţă neschimbată. Şi în Statele Unite se obţin rezultate foarte asemănătoare.
2.1.9 „Paradoxul fericirii” se dovedeşte a fi extrem de interesant pentru teoria economică, deoarece respinge, se pare, unele dintre cele mai solid argumentate premise şi concluzii ale teoriei economice tradiţionale (printre care „mai bine mai mult decât mai puţin”, care ocupă un loc central în teoria utilităţii scontate). Se înmulţesc teoriile care explică în prezent acest paradox: unele dintre acestea apelează la conceptul de concurenţă poziţională, altele se întemeiază pe aspiraţii, altele pe adaptarea hedonistă. Relaţia dintre fericire şi bunuri relaţionale, dintre bunăstare şi viaţă civilă este încă des neglijată, chiar şi în contextul unor astfel de analize.
2.1.10 Pornind de la aceste premise, prezentul aviz va încerca să analizeze diferitele experienţe şi iniţiative care au fost adoptate în sectorul financiar european şi să identifice toate strategiile menite să evite piedicile pe care oamenii politici ar putea să le pună în calea unor astfel de iniţiative, neglijând toate aspectele fără dimensiune economică şi, mai mult d
ecât atât, lansând acţiuni cu impact negativ şi contraproductive.2.1.11 În procesul de examinare a diferitelor tipuri de oferte, se va încerca punerea în valoare a tuturor experienţelor, în special a necesităţii de protecţie a „biodiversităţii” sistemului financiar european şi, în special, a acelor întreprinderi care se caracterizează, într-o mai mare măsură, printr-o opţiune clară în favoarea activităţilor şi produselor cu un puternic conţinut social şi/sau etic.
2.2 Criza financiară 2007-2008: …şi apoi?
2.2.1 Scenariul turbulenţelor care, din februarie 2007, afectează în continuare pieţele financiare, antrenând instituţii financiare şi bancare de prim-plan, se regăseşte în actualitatea dezbaterii politice internaţionale.
2.2.2 Consecinţele crizei instituţiilor de credit americane s-au manifestat pe scară largă şi au fost amplificate de faptul că multe datorii considerate „subprime”, presupunând, aşadar, un mare risc de a nu fi recuperate, au fost incluse în „pachete” mai mari de datorii, fără a se ţine câtuşi de puţin seama de transparenţa cu privire la amploarea problemei, motiv pentru care agenţii deţin obligaţiuni nesigure şi devalorizate.
2.2.3 Această nesiguranţă a antrenat pierderea încrederii în sistemul financiar, ceea ce a influenţat negativ activităţile de afaceri bazate pe fluxul constant de credit ieftin.
2.2.4 Fondurile speculative (hedge funds) în primul rând, inclusiv cele gestionate de marile bănci de afaceri, au căzut victime crizelor financiare. Multe bănci europene au sfârşit prin a regăsi în propriul portofoliu o mare parte din datoriile subprime americane. Unele bănci din Germania, a căror prudenţă este bine-cunoscută, au fost serios afectate, iar maladia s-a propagat, afectând şi instituţii financiare imune, care s-au confruntat cu creşterea exagerată a costului banilor. Acesta a fost motivul pentru care Northern Rock aproape că a dat faliment.
2.2.5 Cazul Société générale (SOCGEN) este legat în parte de criza financiară care s-a declanşat vara trecută, în parte de o anume propensiune spre încurajarea unui management de risc asociat unui profit potenţial foarte ridicat, dar şi, în cazul investiţiilor imprudente, unor pierderi de proporţii astronomice. Se poate vorbi aici despre „finanţe-cazinou”, căci, din păcate, nu banca falimentară, ci depunătorii sunt, într-un fel sau altul, constrânşi să plătească daunele fără a purta vreo vină, ca şi angajaţii (au fost peste 100 000 de concedieri până în prezent în sectorul financiar şi vin altele la rând[5]), şi cetăţenii, care văd că siguranţa lor financiară este periclitată şi se întreabă dacă sistemul financiar mai este încă demn de încredere. Pierderile înregistrate până în prezent se ridică la 230 de miliarde de dolari şi, potrivit unor păreri avizate, ar trebui să ajungă la 1 000 de miliarde de dolari[6].
2.2.6 Sistemul financiar european a fost, cu siguranţă, mai degrabă victimă decât vinovat, cu excepţia unor cazuri izolate şi strict delimitate. Este însă la fel de adevărat că supremaţia, din ce în ce mai evidentă, a finanţelor asupra economiei, căutarea unor mijloace din ce în ce mai sofisticate de a crea mai multe ocazii de obţinere a profitului, rolul tot mai agresiv al fondurilor speculative, intrarea în arenă a fondurilor suverane ale căror resurse sunt nelimitate, au contribuit la marginalizarea economiei reale, au scos în evidenţă carenţele sistemelor naţionale de control, ineficienţa modelelor de cooperare dintre diverse autorităţi şi rolul agenţiilor de rating, care stârneşte îngrijorare, incluzându-le aici şi pe cele care se ocupă de aşa-numitul rating etic (care au evaluat pozitiv întreprinderi ca Parmalat).
2.2.7 Criza aceasta a avut repercusiuni asupra tuturor actorilor de pe piaţă, independent de profilul lor speculativ: ridicat, scăzut sau inexistent. Integrarea pieţelor a ajuns la punctul în care nimeni nu se poate declara imun la repercusiuni negative. Problema este că doar consecinţele dezastrului se distribuie uniform, profiturile rămânând, fără discuţie, în mâinile speculanţilor.
2.2.8 Aceste consideraţii servesc unei precizări necesare: trebuie evitată crearea de condiţii care stimulează iniţiative cu dimensiune exclusiv economică, în detrimentul celor care răspund unor exigenţe etice (printre care, trebuie menţionat, se numără şi cele economice). De aici decurge o altă precizare importantă: nu se poate vorbi de proprietate exclusivă sau de un drept la prioritate pe teme „etice şi sociale”. Cu alte cuvinte, pot tinde către ţeluri etice şi organizaţiile al căror specific nu este neapărat acesta.
3. SISTEMUL FINANCIAR EUROPEAN
3.1 Băncile
3.1.1 Între intermediarii financiari, băncile sunt punctul nodal. Deţin în mare măsură controlul asupra economiei reale în unele ţări şi exercită o putere nu doar economică, influenţând dezvoltarea unor teritorii şi întreprinderi şi sporindu-şi posibilităţile de a face profit.
3.1.2 Deşi operează toate în cadrul pieţei, oferind în esenţă aceleaşi servicii, de la cele standard la cele mai specializate, instituţiile bancare au origini diferite iar această amprentă matricială s-a păstrat ca atare de-a lungul timpului, perpetuând diversitatea.
3.1.3 Pe lângă băncile comerciale şi băncile de investiţii, care ocupă o poziţie dominantă pe piaţă, există case de economii, instituţii publice înfiinţate pentru sprijinirea comunităţilor din oraşe, care, în special pentru cei mai săraci membri ai acestora, reprezintă colacul de salvare oferit în momente de cumpănă. Denumirea lor provine de la primele case de economii înfiinţate în Imperiul German la începutul secolului al XIX-lea, multe dintre ele existând deja în secolul al XV-lea şi purtând numele de „Munte de pietate”. În unele regiuni de periferie şi în zonele rurale a luat naştere mişcarea caselor rurale şi meşteşugăreşti, de la o idee menită să combată fenomenul de camătă, a lui Friedrich Wilhelm Raiffeisen, cel care a întemeiat prima cooperativă de credit, în 1864. Franz Hermann Schulze-Delitzsch, care a fondat prima Vorschussverein (bancă populară) în 1850, a fost iniţiatorul băncilor populare, şi acestea tot de sorginte cooperatistă.
3.1.4 Acest memento istoric arată că societatea civilă a atribuit dintotdeauna băncilor, în sistemul economic, un rol diferit, măcar în parte, de cel al altor întreprinderi. A existat dintotdeauna părerea că băncile îşi propun, pe lângă obţinerea profitului, şi finalităţi etico-sociale.
3.1.5 O temă importantă pe care sectorul financiar trebuie să o aibă în vedere este accesul cât mai larg cu putinţă la serviciile financiare. În vreme ce în ţările în curs de dezvoltare doar 20% din populaţie are acces la credit, în Europa se înregistrează un încurajator 90%. Totuşi, nu este suficient, deoarece restul de 10 % excluşi pot fi supuşi unei discriminări deosebit de grave.
3.2 Societăţile de asigurări
3.2.1 Dacă primele bănci moderne, în formă incipientă, iau naştere la începutul secolului al XV-lea în Italia (Banco di san Giorgio, 1406), unele dintre acestea funcţionând şi astăzi, precum Monte dei Paschi din Siena (înfiinţată în 1472), drumul către originile societăţilor de asigurare este mult mai lung. Primele forme de asigurare au apărut în China şi Babilon şi datează din epoca situată între mileniile 3 şi 2 î.Hr., pe când grecii şi romanii au introdus pentru prima dată conceptele de asigurare de viaţă şi de asigurare de sănătate, prin „societăţi de binefacere” care plăteau îngrijiri medicale, alocaţii pentru sprijinirea familiei şi chiar cheltuieli de înmormântare. În Evul Mediu, ghildele îşi propuneau acelaşi obiectiv şi tot în secolul al XIV-lea, la Genova, a fost inventat contractul de asigurare separat de cel de investiţii. De pe urma acestuia a făcut avere Edward LLoyd care, în 1688, deschisese la Londra, în Tower Street, o cafenea frecventată de armatori, comercianţi şi căpitani: loc de întâlnire ideal pentru cei care voiau să asigure vasele şi încărcătura şi pentru cei care voiau să participe, din punct de vedere financiar, la aventură. În aceeaşi perioadă, după incendiul devastator de la Londra, din 1666, care a mistuit 13 200 de case, a luat fiinţă prima societate de asigurare împotriva incendiilor, „the Fire Office”, înfiinţată de Nicholas Barbon.
3.2.2 În urma experienţei firmei LLoyd’s (care, din punct de vedere tehnic, nu este o companie de asigurări), modelul asigurator se răspândeşte în toată Europa şi intră în acţiune companiile. În cadrul sectorului asigurărilor operează societăţile mutuale de asigurări aflate în proprietatea celor care deţin poliţe, adică a propriilor clienţi, nu a acţionarilor. De câţiva ani au intrat în acţiune şi asigurările cooperatiste, înfiinţate pentru a servi sectorului cooperatist şi care s-au impus în unele ţări mulţumită capacităţii de a oferi produse de calitate întregii pieţe. După modelul băncilor cooperatiste, asigurările mutuale sunt strâns legate de sistemele economice locale şi contribuie substanţial la dezvoltarea acestora, inclusiv prin re-investirea unei părţi importante din valoarea lor adăugată.
3.3 Bănci şi asigurări etice
3.3.1 În urmă cu câţiva ani şi-au început activitatea băncile şi societăţile de asigurări etice, care îşi propun să întreţină relaţii de afaceri şi să sprijine financiar doar întreprinderile care corespund unor exigenţe riguroase, împărtăşind sistemul de valori al comunităţii care a înfiinţat respectivele bănci şi societăţi de asigurare. Exigenţe privind durabilitatea mediului, refuzul oricărui compromis faţă de comerţul cu armament, angajarea permanentă în lupta împotriva oricăror forme de discriminare, sunt doar câteva exemple de valori care alcătuiesc paradigma la care se raportează această lume.
3.3.2 În domeniul financiar există două mari tipuri de iniţiative etice:
3.3.3 Finanţele „etice” şi microfinanţele.
3.3.3.1 Este vorba despre servicii pe care unele bănci specializate le furnizează diferitelor categorii de populaţie săracă şi pentru sume minime, servicii care nu ar intra în discuţie în sistemul bancar tradiţional. Microfinanţele au ca elemente componente microcreditele şi microeconomiile.
3.3.3.2 „Finanţele etice” sunt activităţi financiare care încurajează iniţiativele de promovare a dimensiunilor umană, socială şi de mediu, în lumina valorizării etice şi economice a impactului lor asupra mediului şi societăţii, activităţi al căror obiectiv principal este acela de a sprijini financiar acţiunile propuse sau, prin instrumentul microcreditului, persoanele înseşi.
3.3.3.3 Microfinanţele sunt cunoscute mai ales datorită prezenţei lor în lumea a treia. Nu trebuie uitat însă că şi în ţările occidentale există o importantă tradiţie a microeconomiilor (în timp ce microcreditul a avut o arie mai limitată de răspândire, a îmbrăcat, de exemplu, pentru o vreme, forma Muntelui de pietate): depozitele la termen, multianuale, la preţ redus sunt un exemplu de microeconomii.
3.3.3.4 Finanţarea etică este întemeiată pe principiile următoare:
a. nediscriminarea beneficiarilor investiţiilor pe criterii de sex, etnie sau religie, nici în funcţie de avere, creditarea, sub toate formele sale, fiind considerată unul dintre drepturile omului;
b. accesul celor mai dezavantajaţi, pe baza unor forme de garanţie personală, a categoriei sau a comunităţii, considerate valabile, pe picior de egalitate cu garanţiile de tip patrimonial;
c. eficienţa, criteriu potrivit căruia finanţele etice nu se prezintă ca binefacere, ci ca activităţi vitale din punct de vedere economic şi utile din punct de vedere social;
d. participarea depunătorilor la opţiunile instituţiei care colectează economiile, fie prin indicarea destinaţiei preferate a fondurilor, fie prin intermediul unor mecanisme democratice de luare a deciziilor;
e. transparenţă absolută şi accesul tuturor la informaţii, principiu în virtutea căruia este necesar ca economiile să fie nominale iar clientul să aibă dreptul de a cunoaşte modul de funcţionare a instituţiei financiare şi deciziile referitoare la utilizarea fondurilor şi investiţiilor;
f. refuzul bogăţiei dobândite exclusiv pe seama posesiei şi schimbului de bani, principiu în virtutea căruia rata dobânzii va fi menţinută la nivelul cel mai echitabil cu putinţă, conform unor criterii nu doar economice, ci şi sociale şi etice;
g. absenţa relaţiilor financiare cu actori şi activităţi economice care împiedică dezvoltarea fiinţei umane şi contribuie la violarea drepturilor fundamentale ale omului, precum producţia şi comerţul cu armament, activităţile de producţie care afectează în mod grav sănătatea şi mediul, cele care presupun exploatarea minorilor sau reprimarea libertăţilor civile.
3.3.3.5 Prin „asigurare etică” se înţelege o activitate asiguratorie care se desfăşoară în virtutea principiilor următoare:
a. reciprocitate, înţeleasă ca o recuperare a sensului originar al asigurării, instrument al solidarităţii dintre cel care nu a avut de suferit şi cel care, confruntându-se cu pierderi, are nevoie de compensaţii;
b. asigurabilitate, înţeleasă ca garantare a unei protecţii asiguratorii de care poate beneficia oricine, în scopul prevenirii unor eventuale întâmplări nefericite, fără discriminare de vârstă, eventuale dizabilităţi sau alte inconveniente de ordin social;
c. transparenţă, în sensul clarităţii contractelor şi al posibilităţii de a controla criteriile de constituire a primei;
d. crearea de avantaje pe plan local;
e. situarea subiecţilor contractanţi pe acelaşi plan din punct de vedere al demnităţii umane.
3.3.4 Investiţia etică
3.3.4.1 Investiţia etică îşi propune finanţarea de iniţiative din domeniul mediului, al dezvoltării durabile, serviciilor sociale, culturii şi cooperării internaţionale.
4. RESPONSABILITATEA SOCIALĂ A ÎNTREPRINDERILOR
4.1 Direcţia Întreprinderi şi Direcţia Probleme Sociale ale Comisiei cooperează cu asociaţiile de întreprinzători pe anumite arii tematice. Una dintre acestea este o informare corectă a depunătorilor, care să-i ajute să înţeleagă mai bine mecanismele pieţelor financiare şi ale produselor disponibile. Iniţiativele de educaţie financiară reprezintă un mijloc eficient şi responsabil din punct de vedere social, prin care depunătorii pot evita investiţiile în produse care nu corespund propriilor aşteptări şi profiluri de risc.
4.2 Participarea părţilor interesate la iniţiativele RSI se limitează încă la foarte puţine întreprinderi şi, într-o oarecare măsură, la activităţi care se adresează tuturor factorilor implicaţi. Mai rămâne încă un drum lung de străbătut, dar sectoare întregi, precum băncile populare şi cooperativele de credit, casele de economii, asigurările cooperatiste şi cele mutuale, tind către mai mult şi mai bine.
4.3 Printre problemele ivite se numără şi cea a stimulentelor, sub diferite forme, acordate membrilor conducerii şi directorilor băncilor de investiţii. Acestea ar trebui revizuite şi aduse la un nivel care să corespundă profiturilor şi rezultatelor societăţilor respective: în prezent, lucrătorii şi consumatorii sunt puşi în dificultate şi din cauza câştigurilor exagerate ale celor care ocupă funcţii de conducere importante, acestea menţinându-se la valori foarte ridicate, indiferent dacă rezultatele sunt bune sau mai puţin bune.
4.4 Noile modele de gestionare a societăţilor financiare, orientate spre maximizarea profitului pe termen foarte scurt şi din cauza evaluărilor de performanţă trimestriale, determină uneori comportamente iresponsabile, cum s-a întâmplat, de altfel, în cazurile recente de scandaluri financiare din unele ţări ale Uniunii. Responsabilitatea socială, dimpotrivă, urmăreşte posibilitatea realizării unor profituri stabile şi durabile în timp, prin valorificarea capitalului material şi nematerial al întreprinderii, format, în cazul întreprinderilor financiare, din lucrători şi din relaţii de încredere cu clienţii.
5. BĂNCILE LOCALE ŞI DEZVOLTAREA ECONOMIILOR LOCALE ŞI A IMM-URILOR
5.1 Pe aceeaşi piaţă intră în competiţie diverse tipuri de bănci. O piaţă care capătă caracter transfrontalier tot mai pronunţat atât datorită concentrărilor şi achiziţiilor din ce în ce mai frecvente, cât şi dezvoltării canalelor directe de vânzare, prin reţele telefonice sau de telematică. Oferta şi calitatea serviciilor furnizate de o bancă multinaţională de mari dimensiuni sunt analoge celor venind din partea unei mici bănci cooperatiste. Eficienţa economică este pentru amândouă o obligaţie. Societăţile pe acţiuni, băncile private, sunt orientate mai ales către obţinerea de profit pentru acţionari, pe când celelalte societăţi vizează mai degrabă dezvoltarea economică şi socială a teritoriilor de referinţă, cu o atenţie specială acordată problemelor de acces la credit, clientelei mai puţin „înstărite”, dezvoltării IMM-urilor, promovării categoriilor sociale dezavantajate şi a teritoriilor periferice şi ultraperiferice.
5.2 În teritoriile în care s-a dezvoltat un sistem bancar local se constată că rata de creştere a economiilor locale a atins un nivel cu mult superior. Mai mult, trebuie subliniat că, în multe ţări, băncile locale se prezintă îndeosebi sub formă de societăţi cooperatiste care reinvestesc în teritoriu o mare parte din profiturile lor.
5.3 „Sistemul bancar are o dublă responsabilitate: la nivelul întreprinderilor, de a îmbunătăţi eficienţa gestionării întreprinderilor de creditare, măsurată nu doar în termeni de rentabilitate, ci şi de capacitate de inovare, de calitate a capitalului uman angajat; la nivel teritorial, responsabilitatea aportului la dezvoltarea locală, care trebuie măsurată nu doar în termeni de volum al creditului alocat, ci şi prin capacitatea de a investi în selectarea proiectelor şi în evaluarea potenţialului întreprinzătorilor şi al întreprinderilor, elemente definitorii ale «eficienţei teritoriale». Eficienţa gestionării va fi pusă în slujba eficienţei teritoriale: care este utilitatea băncilor locale, dacă nu aceea de a contribui la dezvoltarea locală? În cazul celor mai responsabile şi mai active bănci locale, al «micilor giganţi», se poate constata existenţa unor competenţe în domeniul bancar, rezultat al acumulării de cunoştinţe şi de competenţe teritoriale care nu trebuie irosite”. Alessandrini, P. (2003), Le banche tra efficienza gestionale ed efficienza territoriale: alcune riflessioni (Băncile, între eficienţa gestionării şi eficienţă teritorială: câteva observaţii) – în AA.VV. Modelli organizzativi nel sistema bancario (Modele de organizare în sistemul bancar). Cazul băncilor populare, Asociaţia naţională a băncilor populare, Quaderni, Edicredit.
6. ROLUL RESPONSABILILOR POLITICI
6.1 Comitetul porneşte de la premisa că, în acest context, o abordare dirijistă trebuie socotită greşită, căci se ştie din experienţă că este bine ca iniţiativele cu puternic caracter social şi etic să pornească de jos, în mod spontan. Orice intervenţie „activă” riscă să frustreze şi să deturneze spontaneitatea, care este principala garanţie a biodiversităţii în sistemul economic şi financiar. Însă Comitetul consideră, totodată, că responsabilii politici ar trebui să evite acţiunile care ar putea pune piedici iniţiativelor existente şi formării spontane a altora noi.
6.2 Comitetul şi-a pus întrebarea dacă iniţiativele cu conotaţii etico-sociale ale unor organizaţii destinate, prin natura lor, profitului trebuie să beneficieze de avantaje fiscale ori de reglementare. În această privinţă este bine să se ţină seama de două situaţii diferite.
6.2.1 O organizaţie cu scop lucrativ lansează o iniţiativă care nu are nimic în comun cu afacerile sale obişnuite (a se vedea, de exemplu, cazul operaţiunii "Point Passerelle", iniţiate de Crédit agricole). În acest caz, nu ar trebui să existe multe îndoieli cu privire la oportunitatea acordării unei compensaţii, care s-ar abate de la tratamentul standard.
6.2.2 O organizaţie cu scop lucrativ lansează iniţiative care nu diferă, în esenţă, de afacerile sale obişnuite. Într-o astfel de situaţie, oportunitatea prevederii unui sistem de compensaţii a stârnit controverse. Cei care susţin oportunitatea compensaţiei fiscale, financiare sau de reglementare consideră că implicaţiile pozitive ale iniţiativei justifică tratamentul preferenţial. Există însă, în temeiul a două consideraţii principale, şi păreri contrare: pot să dureze, în timp, doar iniţiativele luate în condiţii de echilibru economic autonom (în măsură să realizeze un profit corespunzător). În plus, o acţiune etică/socială autentică trebuie să fie dezinteresată, fără o motivaţie generată de avantaje de reglementare, financiare sau fiscale. Acţiunea etică/socială presupune, într-adevăr, o formă de „autorecompensă”: cel care şi-o asumă este mulţumit, pur şi simplu, de binele făcut.
6.2.3 Mai întâi, Comitetul consideră că nu trebuie uitat faptul că, în prezent, compensaţia pentru iniţiative etico-sociale este o practică recunoscută deja în toate sistemele. Exemplul cel mai clar şi general îl reprezintă principiul impozitării veniturilor. Normele fiscale permit deducerea cheltuielilor doar dacă sunt inerente obţinerii de venit. Principiul inerenţei, subiacent stabilirii venitului impozabil este (evident, în anumite limite şi condiţii) exclus atunci când cheltuielile reprezintă donaţii către instituţii de binefacere sau de utilitate socială. Într-adevăr, în acest caz este admisă deducerea din venitul impozabil, deşi cheltuielile nu sunt inerente obţinerii acestuia.
6.2.4 În al doilea rând, Comitetul consideră că nu poate fi uitat faptul că în niciun caz cadrul de reglementare nu este neutru faţă de comportamentele organizaţiilor şi indivizilor, dat fiind că este, de fapt, alcătuit ca un sistem complex de stimulente, deseori implicite, care contribuie la orientarea şi condiţionarea opţiunilor spre comportamente socotite recomandabile pentru bunăstarea individuală şi comună. Pe baza acestei observaţii, Comitetul consideră că, într-un sistem care încurajează deja anumite comportamente, ideea sistematizării şi generalizării principiului potrivit căruia, acolo unde există iniţiative etico-sociale, se recomandă acordarea unui sistem de compensaţii, corespunde unor criterii de echitate şi de raţionalitate ale rolului public în economie şi în societate.
6.2.5 Principiul propus de Comitet ar duce la acordarea compensaţiei în beneficiul iniţiativelor etico-sociale, iar nu direct instituţiilor care şi le-au asumat. Se poate întâmpla ca, pe această cale, instituţiile să-şi atragă, indirect, avantaje economice. Comitetul consideră că ideea în sine nu trebuie respinsă: într-adevăr, este de părere că, aşa cum nu pot fi impuse totdeauna şi conotaţii etico-sociale iniţiativelor economice, tot astfel etica nu poate fi separată de economie cu forţa, prin impunerea opiniei potrivit căreia etice cu adevărat sunt doar iniţiativele care nu le aduc celor ce şi le asumă niciun fel de beneficiu economic. Procedând astfel, iniţiativele etice ar fi identificate, în final, doar cu acţiunile de binefacere sau cu donaţiile.
7. COMPENSAŢIE FINANCIARĂ ŞI FISCALITATE
7.1 Comitetul apreciază în mod pozitiv iniţiativele luate în acest sens. O astfel de orientare se justifică şi din punct de vedere economic. Într-adevăr, din diferite motive legate de opţiuni politice, de obligaţii de bugete publice sau de orientări privind eficienţa economică, în ultimii 20 de ani s-a constatat o erodare a statului „social”. De aceea, pentru a se evita scăderea nivelului de bunăstare a populaţiei, nu trebuie lăsate pe seama creşterii economice toate exigenţele privind bunăstarea şi protecţia socială, ci trebuie să se facă loc iniţiativelor pornite de jos.
7.2 Un exemplu de reglementare care favorizează integrarea public-privat, pentru a asigura în continuare standarde ridicate ale statului social, este reprezentat de felul în care Olanda a structurat sectorul asigurărilor de sănătate şi de viaţă. Sistemul de asigurări este, pe de o parte, obligat să-i asigure pe toţi cetăţenii, pe de altă parte poate avea acces la un sistem de compensaţii publice atunci când se confruntă cu riscuri majore pe care, astfel, a trebuit să şi le asume.
7.3 Belgia oferă un exemplu interesant de compensaţie financiară menită să faciliteze accesul la servicii financiare de bază. În fapt, există un Fond interbancar care oferă compensaţii intermediarilor care facilitează accesul la servicii: în acest fel, intermediarii mai restrictivi sunt, de fapt, contributori neţi ai Fondului, iar cei mai deschişi sunt beneficiari neţi.
7.4 În ce priveşte facilităţile fiscale, în prezent s-a generalizat deja un sistem de avantaje acordate societăţilor cooperative care au obiective de natură mutuală.
7.5 Cazul ONLUS – Organizzazioni Non Lucrative di Utilità Sociale (organizaţii de utilitate socială fără scop lucrativ), din Italia, poate să servească drept exemplu de normă legislativă care atribuie un avantaj fiscal organizaţiilor cu scopuri sociale explicite.
7.6 La nivel mai general, Comitetul consideră că este nevoie de o abordare sistematică a modului şi măsurii în care se pot acorda beneficii fiscale iniţiativelor etico-sociale pe care le iau intermediarii cu scop lucrativ.
8. REGLEMENTARE
8.1 Normele impun costuri şi restricţii cu impact negativ asupra operativităţii instituţiilor şi intermediarilor. Criteriul de orientare a intervenţiilor din ultimii 20 de ani a fost cel al condiţiilor echitabile de concurenţă ("level playing field"). Prin aşezarea pe acelaşi plan a actorilor comparabili (de exemplu bănci, societăţi de asigurare etc.), normele au reprezentat un instrument de stimulare a creşterii concurenţei şi eficienţei economice. Dacă principiul acesta se aplică în mod prea rigid şi fără corecturile necesare, riscă să devină o piedică de netrecut în calea formării şi supravieţuirii iniţiativelor etice şi sociale. Acest pericol poate fi minimizat prin aplicarea sistematică şi punctuală a aşa-numitului „principiu al proporţionalităţii”, în virtutea căruia unui mic intermediar, cu activitate limitată, nu îi pot fi impuse obligaţii de natură reglementară identice cu cele impuse unei organizaţii multinaţionale complexe.
8.2 De fiecare dată când se poate demonstra că o anumită organizaţie renunţă măcar în parte, dar în mod structural şi pentru totdeauna, la criteriul de maximizare a profitului, pentru a promova iniţiative cu caracter etic şi social, trebuie să se aplice măsuri fiscale şi legislative măcar parţial diferite de cele general-valabile. În unele state membre, investitorii etici beneficiază deja de o derogare de la directiva bancară: trebuie luate măsuri pentru ca acest principiu să fie valabil în toate statele membre.
8.3 În repetate rânduri, pe parcursul acestui aviz, a fost scos în evidenţă rolul dovedit şi important al diverselor mişcări cooperatiste în promovarea iniţiativelor etico-sociale şi în încurajarea dezvoltării sistemelor locale. Cu toate că acesta este recunoscut de către Tratatul european, sunt şi state membre care nu îl recunosc şi nu îi acordă protecţie în mod explicit. Trebuie făcute eforturi în vederea obţinerii unei recunoaşteri mai sistematice şi extinse a acestui mod de administrare a societăţilor.
8.4 Prin garantarea faptului că statele membre nu vor adopta măsuri de denaturare a concurenţei, Comisia Europeană poate să încurajeze protecţia diversităţii ofertei de servicii financiare, bancare şi asiguratorii. Normele de acordare a ajutoarelor de stat ar trebui să ţină cont de aceste aspecte.
[1] A. F. Utz, Etica economica, San Paolo, Cinisello balsamo, 1999.
[2] Konrad Adenauer, Memorii 1945-1953, Mondadori, Milano, 1966.
[3] John Kenneth Galbraith, The Atlantic Monthly, iunie 1967. Titlul original: Liberty, Happiness... and the Economy.
[4] Luca de Biase, „Economia fericirii”, Feltrinelli, 2007.
[5] Sursă: UNI United Network International, Geneva, 2008.
[6] Buletinul informativ nr. 52 al Băncii Italiei, aprilie 2008.
[2] Konrad Adenauer, Memorii 1945-1953, Mondadori, Milano, 1966.
[3] John Kenneth Galbraith, The Atlantic Monthly, iunie 1967. Titlul original: Liberty, Happiness... and the Economy.
[4] Luca de Biase, „Economia fericirii”, Feltrinelli, 2007.
[5] Sursă: UNI United Network International, Geneva, 2008.
[6] Buletinul informativ nr. 52 al Băncii Italiei, aprilie 2008.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu